A întrebat asta la fereastră, în timpul lecturii în liniște. Nu pe mine — cred că a întrebat cerul. Dar am auzit-o, și de atunci mă tot gândesc la ea.
I-am spus că da. Că norii probabil obosesc, de la toată apa pe care o cară și de la vântul care îi tot împinge de colo-colo. I-am spus că poate de asta plouă uneori — ca să se simtă mai ușori.
A încuviințat foarte serios din cap și s-a întors la cartea lui. Eu am rămas acolo un minut întreg, cu o cană de ceai răcit în mână, cu senzația că tocmai primisem un „ceva” special la care aveam să mă gândesc mult timp.
Ți-a plăcut?