E un moment la care mă tot întorc. Era într-o joi, genul acela de zi care vine obosită și pleacă obosită, iar eu lipeam o steluță aurie în colțul unei fișe de dictare la franceză. Copilul mă privea. Iar eu îl priveam cum mă privește.
Nu mi-a mulțumit. Nici nu era nevoie. A strâns foaia la piept, ca pe un animăluț cald.
Cred că a fi profesoară înseamnă, în cea mai mare parte, să bagi de seamă. Abțibildul e doar un fel de a spune am văzut că te-ai străduit. Nimic mai mult. Dar, sincer, nici mai puțin.
Ți-a plăcut?